1 comentarii

Azi nu am chef să... uit trecutul...

 
   Ieri mi-am redescoperit "capodoperele lirice" ce datează de mai bine de 6 ani, chiar uitasem de ele, pur și simplu testam ceva și m-am căutat pe google, când colo surpriză, printre primele rezultate am găsit și profilul meu pe un site de poezie de mult uitat. M-am bucurat să revăd o parte din munca mea de pe atunci, pierdută pe parcursul anilor. Mai jos e una dintre cele mai reușite creații ale mele,  zic eu, acum vă las pe voi să vă dați cu părerea.

Sărut...


În ghearele ce te-au răpit
Din a ta joacă cuminte
De-a dragostea şi de-a uitarea.

Acum eşti doar un freamăt
Ce suspină , în vraja zorilor de mai.

Între suspin şi geamăt 
Îmi dai al tău sărut
Dar lacomă îl ceri ‘napoi
Mai apăsat şi mai fierbinte,
Iar eu mă pierd în necuvinte.

Și-atunci sărutul meu de pară ,
Pe albul cărnii tale arde.
O stigmă , cu fierul roşu pusă. 
Ce-ţi va pătrunde-n suflet
Și inima în flăcări ți-o va mistui.

În clipa cea din urmă , iară,
În amintiri îţi va luci ,
Din dragostele toate , una,
Cea care pe rug te-a mistuit,
Întăi prin sărutul aprig de foc.

Şi de durerea iubirii , vei muri,
Optimistă, înălțându-te în fericire,
Sperând dincolo de vis și realitate,
Iar pe urmă al tău zâmbet , atunci ,
Îmi va rămâne întipărit în suflet.
read more
0 comentarii

Azi nu am chef să... văd lumea cu aceiași ochi...

     După cum am spus în postarea precedentă am început să fac schimbări , de la activitățile zilnice la planurile de viitor, tot ce îmi doresc acum este să fiu sănătos și să pot pune în aplicare tot ce îmi trece prin cap, am atâtea idei  și parcă atât de puțin timp pentru a le pune în practică, dar o iau sistematic și într-un final sper să reușesc.
     Am văzut zilele trecute pe marlani.ro un video foarte motivațional, respect pentru creatorul acestuia, după cum spuneam și într-un comentariu acolo, mă bucur că a reușit să preia ideea din clipul original și să o ducă la un alt nivel, probabil mult mai empatic pentru mine și pentru tinerii din romănia, e de apreciat. Respect Adi, respect întregii echipe din spatele acestui clip.


Sper că și voi îl veți găsi la fel de motivațional și vă veți dori să luptați cu mai mult entuziasm pentru idealurile voastre.
read more
0 comentarii

Azi nu am chef să... mai ignor schimbările pe care vreau și știu că trebuie să le fac...

     Ce ție și cu schimbările astea, suntem într-o continuă evoluție, ne transformăm cu fiecare secundă, cu fiecare acțiune și interacțiune, cu fiecare gând. Suntem suma emoțiilor și a trăirilor noastre, a oamenilor ce ne înconjoară sau care au făcut cândva parte din viața noastră, dar oare întotdeauna transformarea aceasta este benefică sau ne lăsăm influențați, viciați, deraiem de la itinerarul stabilit căndva, nu pentru că vrem altceva, pur și simplu pentru că ne complacem în situația actuală, renunțăm pentru că următorul pas pare prea greu, nu ne mai asumăm riscuri și rămânem blocați în rutină.
     Citisem mai demult o postare ce îi aparține lui George Butunoiu , era o scurtă povestire legată de motivul pentru care portarul unei companii nu o să ajungă niciodată director acolo, se face referire la ușa de la intrare,care scârțâia, răspunsul portarului, întrebat de ce nu face ceva sau de ce nu anunță pe cineva calificat, fiind că nu intră în atribuțiile lui, acum pentru oamenii care treceau de maxim 2-3 ori pe acolo era o problemă mai puțin decât minoră, singura persoană cu adevărat afectată era însuși portarul în cauză, acum nu sunt aici să îl învinovățesc, sunt sigur că mai avea și alți colegi, portari, care ar fi putut să se sesizeze. Doresc doar să sublinez că de multe ori oamenii nu fac nimic în plus față de atribuțiile lor, chiar dacă e spre binele și confortul lor.
     Am avut parte de o perioadă mai gri la sfârșitul lui 2010, nenorocul unei iubiri frănte care a dus treptat la o mică depresie, nu neapărat despărțirea de persoana iubită, chiar începusem să mă împac cu ideea, o iubeam și îi doream binele deci trebuia să ies din viața ei, știam că greșisem, că m-am lăsat orbit de orgoliu și că am rănito fix unde știam că o să o doară cel mai tare, meritam asta. Depresia mea a pornit la vreo trei săptămâni după despărțire, în săptămâna Crăciunului, când am aflat spre surprinderea mea că persoana care cu nici o lună în urmă mă privea în ochi și îmi spunea că mă iubește și ne făceam planuri de viitor frumos colorate, tocmai ea se măritase, cum, când, de ce, cu cine, atâtea semne de întrebare și nici un răspuns, o să rămână pentru totdeauna un mister.
     Acum am ajuns în punctul în care am realizat că trebuie să schimb câte ceva în viața mea și la mine, dar mai important e că am început să mă simt pregătit pentru schimbări și am o întreagă listă, nimic imposibil, doar ceea ce îmi doresc și ce știu că o să îmi ajute în îndeplinirea itinerariului personal. Urmează o înșiruire a lucrurilor pe care vreau să le schimb sau să le fac în plus, cu mici paranteze și argumentări.
read more
2 comentarii

Azi nu am chef să... rămânem prieteni...

Citeam azi acest post http://questioare.com/prietenia-de-dupa-relatie/ şi am vrut să las un comentariu, văzând că rândurile se adună am decis să nu scriu romane pe blogurile altora şi nici să nu mai amân publicarea primul meu post, o fi bine sau o fi rău că m-am apucat de scris rămâne la aprecierea cititorilor, accept orice critică şi nu am aspiraţii de prozator, scriu din nevoie de exprimare, sătul de prea multe gânduri reprimate.
Trecănd la subiect acum, pot să zic că după o relaţie bazată pe iubire e imposibil să existe prietenie sau măcar să se păstreze legătura fără ca cineva să aibe aşteptări sau interese, cei care reuşesc asta (fără aşteptările sau interesele sus menţionate), ori nu au iubit cu adevărat, ori se mint singuri (la un moment dat probabil o să refuleze, eu asta am făcut), ori reuşesc să işi îngroape atât de adânc sentimentele încât sincer prefer "drama" mea decât nepăsarea lor.
Nu prea am avut parte de "mari iubiri", sunt prieten sau măcar amic cu multe dintre fostele iubite, mai exact cu cele care nu au fugit exasperate de glumele mele infantile, orgoliul meu nemăsurat sau alte defecte "minore" şi desigur care nu au nutrit sentimente valuabile pentru persoana mea, fără sentimente şi orgolii la mijloc e mult mai simplu să rămâi prieten cu cineva cu care ai fost intim.
Sunt cel mai prost exemplu în materie de relaţii, am avut parte de atâtea eşecuri încât nici eu nu le mai ştiu numărul, mă plictisesc repede (recunosc, sunt infantil şi mereu vreau o jucărie nouă), mă îndrăgostesc la fel de repede dar foarte rar întâlnesc o persoană care să reuşească să mă facă să o iubesc, dar dacă o găsesc, în mai puţin de două săptămâni sunt cu totul alt om, "pentru că îmi pasă" - aceasta fiind "motivaţia" tuturor tâmpeniilor pe care le fac încercând să demonstrez cât de mult iubesc eu. Când nu iubesc si "nu îmi pasă" totul decurge atât de bine până copilul din mine vrea ceva nou.
Când îţi pasă, chiar dacă ea te părăseşte, din diverse motive de nepotrivire, a găsit pe altul mai "bun" sau doar sa plictisit de tine, iubirea te face să vrei să rămâi prieten cu ea, să îi fii alături, să o protejezi. Întotdeauna o să fie greu să vezi persoana pe care o iubeşti în braţele altcuiva, stii că încă o mai iubeşti chiar dacă a călcat pe inima ta în repetate rânduri, incă poţi să-i simţi tocurile stiletto ce lăsau în urmă incizii de precizie chirurgicală destinate să decupeze sentimentele ce îşi căutau refugiul într-un colţ îndepărtat al inimii, reţeta succesului dacă eşti masochist şi durează până să înţelegi că e capăt de linie, trebuie să cobori şi să nu te uiţi în urmă. Eu am rămas prieten cu "prima mea iubire" o perioadă, am suferit îndelung şi susţinut ca un masochist veridic, recunosc, până sa mă descătuşez, zic eu că am învăţat din greşeli dar nu e întotdeauna atât de uşor.
De atunci am mai avut parte de vreo două relaţii eşuate în care chiar m-am implicat şi am iubit în felul meu nătâng şi pueril, iar de fiecare dată am auzit celebra replică de final - "rămânem prieteni" , prin mintea mea trecea amintirea clipelor de masochism intens retrăite ca într-un deja-vu şi singurul meu răspuns a fost "te rog să nu mă mai cauți".
Din păcate mai niciodată nu se termină acolo, în clipa aceea, urmează scurta perioadă de după, când fiecare strânge lucrurile celuilalt şi se pregăteşte pentru ultima întâlnire, bilanţul, emoţiile sunt poate mai mari decât emoţiile unei prime întâlniri, mult mai apasătoare, în clipa fatidică în care totul e înconjurat de tăcere sau de un ţiuit surd care te ameţeşte uşor, în care privirile refuză să se ridice din pământ şi să se reîntâlnească pentru ultima oară şi două glasuri palide şoptesc pe nerăsuflate un adio întrerupt de zgomotul uşii metalice închise în urma ta. Aceea e clipa în care ştii că e imposibil să rămâneţi prieteni fără să răneşti sau să fii rănit.
read more