Citeam azi acest post
http://questioare.com/prietenia-de-dupa-relatie/ şi am vrut să las un comentariu, văzând că rândurile se adună am decis să nu scriu romane pe blogurile altora şi nici să nu mai amân publicarea primul meu post, o fi bine sau o fi rău că m-am apucat de scris rămâne la aprecierea cititorilor, accept orice critică şi nu am aspiraţii de prozator, scriu din nevoie de exprimare, sătul de prea multe gânduri reprimate.
Trecănd la subiect acum, pot să zic că după o relaţie bazată pe iubire e imposibil să existe prietenie sau măcar să se păstreze legătura fără ca cineva să aibe aşteptări sau interese, cei care reuşesc asta (fără aşteptările sau interesele sus menţionate), ori nu au iubit cu adevărat, ori se mint singuri (la un moment dat probabil o să refuleze, eu asta am făcut), ori reuşesc să işi îngroape atât de adânc sentimentele încât sincer prefer "drama" mea decât nepăsarea lor.
Nu prea am avut parte de "mari iubiri", sunt prieten sau măcar amic cu multe dintre fostele iubite, mai exact cu cele care nu au fugit exasperate de glumele mele infantile, orgoliul meu nemăsurat sau alte defecte "minore" şi desigur care nu au nutrit sentimente valuabile pentru persoana mea, fără sentimente şi orgolii la mijloc e mult mai simplu să rămâi prieten cu cineva cu care ai fost intim.
Sunt cel mai prost exemplu în materie de relaţii, am avut parte de atâtea eşecuri încât nici eu nu le mai ştiu numărul, mă plictisesc repede (recunosc, sunt infantil şi mereu vreau o jucărie nouă), mă îndrăgostesc la fel de repede dar foarte rar întâlnesc o persoană care să reuşească să mă facă să o iubesc, dar dacă o găsesc, în mai puţin de două săptămâni sunt cu totul alt om, "pentru că îmi pasă" - aceasta fiind "motivaţia" tuturor tâmpeniilor pe care le fac încercând să demonstrez cât de mult iubesc eu. Când nu iubesc si "nu îmi pasă" totul decurge atât de bine până copilul din mine vrea ceva nou.
Când îţi pasă, chiar dacă ea te părăseşte, din diverse motive de nepotrivire, a găsit pe altul mai "bun" sau doar sa plictisit de tine, iubirea te face să vrei să rămâi prieten cu ea, să îi fii alături, să o protejezi. Întotdeauna o să fie greu să vezi persoana pe care o iubeşti în braţele altcuiva, stii că încă o mai iubeşti chiar dacă a călcat pe inima ta în repetate rânduri, incă poţi să-i simţi tocurile stiletto ce lăsau în urmă incizii de precizie chirurgicală destinate să decupeze sentimentele ce îşi căutau refugiul într-un colţ îndepărtat al inimii, reţeta succesului dacă eşti masochist şi durează până să înţelegi că e capăt de linie, trebuie să cobori şi să nu te uiţi în urmă. Eu am rămas prieten cu "prima mea iubire" o perioadă, am suferit îndelung şi susţinut ca un masochist veridic, recunosc, până sa mă descătuşez, zic eu că am învăţat din greşeli dar nu e întotdeauna atât de uşor.
De atunci am mai avut parte de vreo două relaţii eşuate în care chiar m-am implicat şi am iubit în felul meu nătâng şi pueril, iar de fiecare dată am auzit celebra replică de final - "rămânem prieteni" , prin mintea mea trecea amintirea clipelor de masochism intens retrăite ca într-un deja-vu şi singurul meu răspuns a fost "te rog să nu mă mai cauți".
Din păcate mai niciodată nu se termină acolo, în clipa aceea, urmează scurta perioadă de după, când fiecare strânge lucrurile celuilalt şi se pregăteşte pentru ultima întâlnire, bilanţul, emoţiile sunt poate mai mari decât emoţiile unei prime întâlniri, mult mai apasătoare, în clipa fatidică în care totul e înconjurat de tăcere sau de un ţiuit surd care te ameţeşte uşor, în care privirile refuză să se ridice din pământ şi să se reîntâlnească pentru ultima oară şi două glasuri palide şoptesc pe nerăsuflate un adio întrerupt de zgomotul uşii metalice închise în urma ta. Aceea e clipa în care ştii că e imposibil să rămâneţi prieteni fără să răneşti sau să fii rănit.
